Iubire interzisa (partea III)

Vănătorii de sentimente descălecară scoţându-şi săbiile din teacă. Domniţa dezgolită de haine şi teamă fu trasă din îmbrăţişare, aruncată pe cal şi dusă în galop către conacul boierului. Printre ţipetele deznădejdii, prin disperarea că dragostea curată este curmată cu brutalitate de oştean lefegiu, tânăra domniţă mai apucă să vadă doar funia care era aruncată peste creanga groasă a stejarului… Băiatul îi făcu semn cu mâna, ca şi cum i-ar fi spus că totul va fi bine pentru amândoi. Apoi simţi cum este târât de oşteni şi cunoscu răceala frânghiei pusă în jurul gâtului.
Luna se ascunse în nori, pădurea se chirci în faţa deznodămîntului inevitabil, iar de undeva, din depărtare, urletul unui lup se contopi cu ţipăt de domniţă şi cu trosnetul crengii de stejar mult prea bătrână pentru a fi ruptă de greutatea unui băieţandru găsit vinovat de dragoste interzisă…

Iubire interzisa (partea II)

Îi înconjura iarba înaltă şi se iubeau pe pat de flori culese de el atunci când ajunseseră în poiană. Picături de sudoare se amestecau cu lacrimi de bucurie, iar degetele mâinilor explorau trup şi pasiune cu o frenezie la care pădurea asista lăsând să cadă, din când în când, câte o frunză, ca un omagiu adus iubirii. Domniţa, fată de boier cu stare, sortită unui mariaj profitabil, îşi despletise cozile lungi, galbene ca lanurile de grâu, îşi scosese rochia destinată balului la care nu mai ajunsese şi se învelise cu părul, chemându-l către ea. Îi şoptise cu minte de copilă că nimeni nu le poate interzice o dragoste care tulburase visele amândorura… Iar el, cuprins de o patimă pe care nu şi-o imaginase niciodată, o atinsese aproape evlavios, simţind pielea fină şi inima care bătea din ce în ce mai tare, făcând pieptul să tresalte spasmodic. În braţele ei, lumea căpăta alte contururi, până şi liniştea nopţii părea că le cântă la ureche o simfonie a amorului gustat până la ultima picătură…
Iubirea le fu scurtă…

Soarele..

Natura.. florile.. soarele.. si noi toti. Noi toti ne bucuram de ele, ne bucuram de tot ce ne este dat; e o bucurie falsa, o bucurie fara de pacat.
Oare de ce sa ne gandim ca stelele sufera dupa vreo fiinta de pe pamant? N.am fi stiut daca Eminescu (Luceafarul) nu ar fi scris, si de unde am fi invatat sa ne bucuram de iarna, daca Cosbuc (Iarna pe ulita) nu ar fi scris.o intr.o mica carticica.
Asa trec zilele, trecem si noi, dar soarele.. soarele pe cer este la fel de vioi, nu stim noi nimic despre el, stim ca mereu a fost acolo sus si mereu ne.a bucurat cu cadura sa. Soarele, atat mister luminat in jurul sau, atat de multa lumina si tandrete si totusi nici macar in vise nu il atingem si nu.i simtim privirea.

Iubire interzisa (partea I)

Se înserase grabnic peste sărutul lor pătimaş şi o lună rotundă le revărsa galben de stele peste feţele îmbujorate. Pădurea, transformată din decor înfrunzit în paznic al unei iubiri interzise, le veghea îmbrăţişările întinzându-şi crengile bătrâne către o nouă dimineaţă. Întinşi în iarbă, îndrăgostiţii nocturni se lăsau pradă simţurilor, atingându-se, învăţând să se cunoască milimetru cu milimetru, unindu-şi trupurile fierbinţi şi sorbindu-şi, unul altuia, lacrimile. Fugiseră împreună, cu doar câteva ore înainte, luând drept unic bagaj speranţa că vor găsi un loc numai al lor, un loc în care dezmierdările să nu fie vânate de priviri indiscrete, de orgolii nemăsurate şi de concepţii învechite. Se priveau în ochi şi el vedea cum străluceşte luna în ochii căprui ai fetei pe care şi-o dorea cu toată fiinţa parte integrantă din sufletul lui. O iubea. Mult. Aşa cum iubesc numai cei care reuşesc să deschidă o fereastră a sufletului pentru a permite iubirii să intre.
În urma lor, vănătorii de sentimente alergau pe cai înspumaţi, negri ca nopţile fără lună, pentru a pune zăbală de sânge sentimentelor împărtăşite de amândoi.

Iubirea..

“O iubire mai mare e mai curand un proces de autosugestii… De cele mai multe ori te obisnuiesti greu; la inceput, sa.ti placa femeia fara de care mai tarziu nu mai poti trai. Iubesti din mila, din indatorie, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, iti repeti ca nu e loial s.o jignesti, sa inseli atata incredere. Pe urma te obisnuiesti cu surasul si vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat iti trebuieste prezenta el zilnica. Inabusi in tine prezenta oricaror altor prietenii si iubiri. Toate planurile de viitor ti le faci in functie de nevoile ei. Vrei succese ca sa ai surasul ei. Orice iubire e ca un monoideism voluntar la inceput, patologic pe urma.”
Acest fragment este extras din romanul psihologic "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" de Camil Petrescu.
De ce am ales acest fragment? Va las pe voi sa comentati.